Institutul Român de Istorie Recentă/The Romanian Institute for Recent History

“Morala de catastrofă”

Liviu Tofan — Tue, 14 Feb 2012 10:58:51 +0000

Nicoleta Sălcudeanu în revista Cultura nr. 55/2011 despre scriitorul Virgil Tănase și cartea sa Leapșa pe murite:

Discreţia nu e cea mai vizibilă din recuzita de moravuri a scriitorului român. Modestia nici atât. Nici curajul, ce-i drept. De aceea excepţiile sunt stridente, când sunt. Acest paradox e ilustrat şi de Virgil Tănase. De o discreţie ţipătoare, deşi ca protagonist al propriei vieţi a trecut prin evenimente excepţionale, nu a simţit până acum nevoia să ne prezinte versiunea sa asupra întâmplărilor ieşite din comun în vârtejul cărora a nimerit la un moment dat. Ca protagonist al propriei literaturi, din nou discreţia sa dă peste margini. Considerat în România mai curând scriitor francez, mai cu seamă franceza fiind limba în care scrie, publicând la edituri franceze – cele câteva cărţi editate în ultimii ani în româneşte fiind practic intruvabile, destinul lui de scriitor ne este aproape necunoscut. Frustraţi în virtutea complexului nostru de cultură mică, de parcă perimetrul ar conta, de-a pururea obsedaţi de îndreptăţirea la un premiu Nobel, de parcă literatură fără acesta nu se poate, facem şi desfacem ierarhii nombriliste şi table de valori tribale. Dar toate pe o rază de doar câţiva kilometri, fără grijă pentru patrimonial real de valori. De la această distanţă, e drept, Virgil Tănase se vede mai greu. Că nu e perimetrul pricină de complexe ne-o spune convingător, în celebra sa carte (Danubius), Claudio Magris. El socoate cultura “popoarelor mici” “o fortăreaţă care oferă un adăpost sigur în momentele când ne simţim ameninţaţi de lume”. Totodată consideră complexul de cultură mică, în ambele sale valenţe: o dată, “sentimentul că trebuie neîncetat să îndrepte sau să şteargă această impresie”, apoi, dimpotrivă, sentimentul de mândrie ca şi cum această marginalitate ar fi “o distincţie”, ambele atitudini fiind în mod profund şi esenţial productive. Ce-ar fi fost Kafka, Elias Caneti, Cioran, E. Ionescu ş. a. fără această interiorizare a sentimentului de marginalitate? Magris aminteşte că Ulisses al lui Joyce e, până la urmă, rezultatul unei poveşti dramatice a destinului unui “popor mic”, ca metonimie a marii poveşti a destinului uman. Scriitor provenind dintr-o cultură mică, Virgil Tănase are curajul să se reprezinte doar pe sine.

Singuratic, el este şi un scriitor singular. Singular pentru că se numără printre puţinii scriitori români care-şi câştigă pâinea, şi nu uşor, în afara teatrului, din scris, şi asta în Franţa. Singular fiindcă a publicat şi publică la cele mai importante edituri franceze, iar cărţile sale se vând în tiraje de câte douăzeci de mii de exemplare şi sunt traduse în alte limbi, inclusiv în japoneză (cazul biografiilor Cehov şi Camus, urmând să publice şi o biografie Dostoievski, toate la Editura Gallimard). Se poate spune că Virgil Tănase este mai cunoscut în Japonia decât în ţara sa de origine. Fin prozator şi dramaturg, component al grupului oniric, alături de Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov şi alţii, grup ce a spart de fapt embargoul realismului socialist, ca exilat la Paris devine, fără voie, eroul unor întâmplări rocamboleşti. Fără voie fiindcă el este un scriitor ce se consideră pe sine scriitor şi-atât, unul funciarmente discret, lipsit de orice strop de vocaţie militantistă. Civismul său nu e de tranşee, cum fronda sa nu e una indusă. Istoria lui pare de roman poliţist: după exilarea scriitorului, regimul Ceauşescu trimite un agent la Paris pentru lichidarea opozanţilor Paul Goma şi Virgil Tănase. Serviciile secrete franceze află din timp şi demontează cu succes intenţiile dictatorului, iar împrejurările fac (descrise pe larg în cartea sa cea mai recentă) ca Virgil Tănase să fie dat “dispărut”, de fapt ascuns, cu concursul autorităţilor franceze şi chiar cu acela al preşedintelui François Mitterrand. Nu mai puţin rocamboleşti sunt şi alte atentate ale căror victimă ar fi trebuit să fie Paul Goma, alt singuratic.

E cel puţin ciudată marginalitatea către care sunt împinşi cei doi scriitori de linie întâi, atât prin operă, cât şi prin singularitatea curajului de a se opune regimului comunist, şi asta în timpuri atât de apăsat, de grosier anticomuniste. Să fie anticomunismul fundamentalist (Adam Michnik, celebrul disident, numindu-l “de peşteră”, în sensul metaforei platoniciene probabil) al “intelighenţiei” de azi aşa de ipocrit încât să oculteze curajul şi meritele reale ale unor scriitori în schimbul curajului fără primejdie, vid, de fanfară, al discursului postcomunist? Fiindcă, spre deosebire de intelighenţia cehă, poloneză, maghiară, al cărei glas s-a articulat răspicat din chiar interiorul regimului comunist, în cultura română aproape n-au existat voci ale contestării puterii, dar printre cele puţine, fără doar şi poate, cele mai pregnante au fost ale lui Paul Goma şi Virgil Tănase. Despre curajul tardiv şi inutil al intelectualilor postcomunişti acelaşi Michnik, pe deplin întreptăţit moral să se pronunţe, spune că “nici lui Havel, nici lui Konrád şi nici mie (nu ne-a plăcut, n. m.) – fundamentalismul radicalilor anticomunişti, mai ales al celor care în anii dictaturii fuseseră muţi ca peştele, iar acum voiau să construiască spânzurători pentru comunişti”. În timp ce aceştia, intoleranţi acum, au tăcut conformist şi prudent în faţa răului, au “rezistat prin cultură”, disidenţii, după cum face mărturie Michnik, au fost însufleţiţi de “visul libertăţii; visul unei lumi pline de toleranţă, speranţă, respect pentru demnitatea umană, respingerea tăcerii conformiste în faţa răului”.

Dacă n-ar fi existat Institutul Român de Istorie Recentă, care i-a cerut să aştearnă pe hârtie acele întâmplări ale acelui timp, n-am fi aflat probabil niciodată versiunea lui Virgil Tănase. Fiindcă, trebuie spus, versiunile celorlalţi, de bună credinţă sau nu, în lipsa mărturiei protagonistului, reprezintă doar o reflexie a unui adevăr neconfruntat. Această mărturie s-a materializat într-o carte apărută la sfârşitul anului trecut şi, prin importanţa desluşirilor pe care le aduce şi a documentelor probate, merită o deosebită atenţie. E vorba de Leapşa pe murite, document poliţist şi literar, Editura Adevărul, colecţia “Istorii subiective”, Bucureşti, 2011. Este, după spusa autorului, un “roman adevărat”, nicidecum carte memorialistică, “unde povestesc cum era cât pe ce să fiu ucis din porunca fostului nostru şef de stat şi cum am scăpat cu viaţă din bucuria altui şef de stat, cel al Franţei, care, ascunzându-mă, l-a tras pe şfară pe celălalt, lăsându-l să creadă că tentativa de asasinat a reuşit”, după cum precizează, într-un interviu recent. Că este un singuratic şi această mărturie o confirmă şi, o dată în plus, confirmă inaderenţa la orice gregaritate sau complicitate doctrinară interesată. Fapt ce i-a adus şi-i aduce în continuare deservicii. Această inaderenţă asumată este, pare-se, de vină pentru reticenţa cu care acest scriitor confirmat în străinătate, este întâmpinat la el acasă. Reticenţă de care scriitorul este absolut conştient, după cum reiese din acelaşi interviu: „Când ai, ca mine, senzaţia că-n viaţa asta tare n-ai făcut nod la aţă, teza Iuliei Barna despre cărţile pe care le-am scris (e vorba de o teză de doctorat, n. m., N. S.) e reconfortantă. Rămas scriitor străin în Franţa, pentru cei din ţară, unde am publicat totuşi trei romane scrise în română, ultimul de curând, rămân totuşi scriitor de limbă franceză, o greşeală de apreciere pe care, sper, timpul o va îndrepta – dacă nu cumva tocmai pentru că am încercat, cred, să-mi iau lumina din geniul aparte al limbii noastre, mişcarea generală a societăţii româneşti spre denaţionalizare şi deci, necesar, şi spre aculturalizare, mă va lepăda iarăşi spre-o margine de drum, redevenit “duşman de clasă” – al altei clase, dar tot duşman, şi ea, clasa, tot călăuzitoare către un viitor… etc.”

Impenitent incorigibil, Virgil Tănase, curând după plecarea sa în exil, va fi împins, sau mai degrabă se va lăsa împins „la o margine de drum” de către nucleul dur al emigraţiei româneşti, respingând cu aceeaşi exigenţă dictatul şi comandamentul est-etic, aşa cum în ţară îl refuzase pe cel ideologic, socotindu-le pe ambele echivalenţe extraliterare, alegând să se reprezinte doar pe sine şi arta sa. E poate cauza pentru care a fost şi este programatic marginalizat, iar succesele sale ocultate. S-a făcut şi se face în continuare tapaj de nevoia de revizuire în literatura română. Idee nu tocmai rea dacă s-ar aplica în forma ei cinstită, neanexionistă şi liberă de revanşă. Componenta principală a revizuirii „bune”, sinonimă mai degrabă cu reexaminarea, revizitarea, ar trebui s-o reprezinte recuperarea unor valori nedrept umbrite, fiindcă acţiunea critică este animată în mod natural de misiunea ei corectoare şi patrimonială, inventarierea cât mai riguroasă a valorii. Toate acestea cu instrumentele unui sănătos spirit critic, fireşte. Când ideea de revizuire se înclină mai apăsat către excomunicări, epurări, ocultări, aceasta năzuieşte mai curând la revizionism, părăsind teritoriul strict cultural, pătrunzând în aria de influenţă a cu totul altor reguli ale jocului. Se întâmplă ca regulile jocului să fie făcute de „grupuri de interese” culturale ce deţin suficientă autoritate şi influenţă pentru a redesena în folos propriu, şi în linii mult prea simpliste, un peisaj cultural ceva mai colorat decât linia în cretă trasată de „vitrinierii” noştri culturali permite să se vadă. Fără doar şi poate Virgil Tănase nu a fost nici în exil, nici în ţara comunistă şi postcomunistă un exponat privilegiat. Se întâmplă ca reconstituirea şi omologarea peisajului axiologic să fie mereu cu un pas în urma conştiinţei critice imediate, nu întotdeauna ferită de subiectivism şi revanşă. De aceea bunăoară un prozator de primă mână precum Paul Goma nu şi-a făcut încă loc în conştiinţa superficială a literaturii române (fiindcă în cea pe termen lung cu siguranţă va fi), în timp ce veleitari al căror cel mai important merit e gregaritatea instituţională îşi găsesc câte o alveolă, o „mică peşterică”, vorba aceluiaşi Goma, într-o istorie provizorie, dar emfatică a literaturii române.

Cartea este o „dare de seamă” strictamente de ordin moral, o reconstituire operată sub somaţie, fiindcă, în modestia lui, autorul precizează că „mai puţin încrezător în excepţionalitatea destinului meu decât alţii în al lor, n-am considerat niciodată că particip într-un fel la istoria timpului meu şi n-am ţinut jurnale, n-am strâns arhive şi n-am păstrat în memorie ceea ce mi se părea a fi neînsemnat faţă de cărţile pe care le scriam şi care, ele, sunt, ar vrea să fie, mărturia mea…” Socotindu-se prin excelenţă un creator, nicidecum un mărturisitor, „considerând politicul o manifestare aparentă, perisabilă şi deci neglijabilă a înfruntării noastre cu lumea”, ironia face ca tocmai aparentul şi perisabilul să-i acapareze o bună parte din existenţă. Gesturile sale de revoltă sunt însă ale unui om normal, aflat sub vremi, şi cu suficientă conştiinţă civică pentru a nu se lăsa strivit cu totul, cu suficientă verticalitate pentru a riposta absurdului. Virgil Tănase nu-şi arogă nici un merit, dar, în mod evident, nu este nici un banal „rezistent prin cultură”. Poate că asimilarea sa greoaie în spaţiul literar românesc să fie consecinţa acestui hybris. Revizionismul se poate manifesta şi prin tăcere opacă şi ignorare deasă. Fapt este că se ştie prea puţin sau se uită foarte uşor şi, poate, vinovat, că interzicerea sa ca scriitor şi regizor de teatru, ba chiar condamnarea la moarte de către regimul comunist, i se trag de la un interviu dat din ţară şi publicat pe când era în ţară pe prima pagină a revistei „Les Nouvelles Littéraires”: Un scriitor cu căluşul în gură vorbeşte, precum şi, printre altele, de un pamflet virulent publicat la Paris, Ceauşescu I-ul, rege comunist. Şi iarăşi modestia e de vină de nedreptatea la care se supune pe sine susţinând că „în pofida ciudăţeniei sale, datorată în primul rând întâmplării, destinul meu e foarte asemănător cu cel al majorităţii concetăţenilor mei care n-au vrut să fie eroi, dar au încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, să nu se-nece în mocirla care se revărsase peste noi! Care n-ar fi vrut să fie părtaşii crimelor care se săvârşeau, dar nici victimele unui regim pe care-l resimţeam mai degrabă ca pe un cataclism istoric căruia ar fi fost absurd să i te-mpotriveşti cum nu poţi stăvili un cutremur sau apele care se varsă peste mal, fiecare descurcându-se cum poate şi cum îl taie capul…” Că majoritatea cetăţenilor s-a salvat de la înecul în mocirlă este o evidenţă de bun simţ, însă dreptate are autorul mai cu seamă în privinţa acelei minorităţi ce se afla şi se află mai totdeauna deasupra cataclismelor, e vorba de categoria „mişeilor (…), a căror ferocitate n-aş pune-o pe seama sistemului politic, ci a firii lor, aşa cum fiarele rămân aceleaşi când pădurea-şi schimbă proprietarul, aceleaşi dacă trec frontiera… – experienţa exilului parizian şi, mai apoi, cea a României de după 1989 n-au făcut decât să-mi întărească această părere„. Unii din gânditorii „de front” îi numesc lichele, iar lichelele lichele rămân în orice regim; şi orice regim le zămisleşte.

Despre ele este vorba şi în evocarea imprudenţei tipice anilor de studenţie care i-au atras, deşi lipsit de „orice vocaţie politică sau sindicală”, destule pocinoage şi desolidarăzări. Până într-acolo încât „Cadrele didactice au priceput avertismentul înainte chiar de-a le fi fost dat şi, dacă ceva ar fi trebuit să mă îngrijoreze, aceasta era spaima lor. Cât despre colegi , „unii, foarte ocoşi după 1989, când şi-au putut scoate coada dintre picioare, m-au rugat să nu mai iau cuvântul la seminarele lor. Alţii, care mai apoi şi-au continuat cariera în Statele Unite perorând împotriva comunismului, mă pândeau pe după uşi ca să mi se vaite că nu pot face nimic pentru mine, fără să-mi explice exact ce anume ar trebui făcut şi de ce nu pot s-o facă. Câţiva mă urau făţiş nu pentru că ideile mele le-ar fi contrazis convingerile (pe care nu le aveau), ci pentru că nechibzuinţa mea îi obliga să ia o atitudine”. Nesăbuit sau nu, studentul devenit intelectualul de acum este cel care înţelege un tâlc pentru mulţi încă de neînţeles: acela că cel mai înverşunat refuz nu adversarii (politici sau de idei, aceia în luptă mai mult sau mai puţin dreaptă înfruntându-te) ţi-l opun, ci afinii ce se complac în miasmele Danemarcei: „Paradoxal, mai ales cei pe care îi bănuiam că-mi împărtăşesc ideile şi câteva doamne de familie bună care nu puteau fi suspectate de simpatii comuniste erau cei care sperau cel mai sincer să mă vadă sancţionat, ceea ce trebuia să le întărească convingerea că nu se poate face nimic şi că au dreptate să ţină capul plecat, şi să nu vrea să dreagă ei lumea, ca Hamlet nebunul”. Dar şi când capul îl vor ridica, după ce primejdia va fi trecut, fireşte, vor deveni cei mai intransigenţi iacobini. Pentru unii ca Virgil Tănase sau Paul Goma însă căluşul îndesat de orice ideologie constrictivă şi autarhică, va fi prima treaptă spre libertatea interioară şi refuzul compromisului. De la această deficienţă, iar nu calitate – socoate autorul – aceea de „a nu fi în rând cu lumea”, s-a hrănit, constată el, retroactiv, întreaga evoluţie biografică. Dar nu o aşezare orgolioasă în calea lumii, ci situarea oarecum piezişă şi năucă a celui ce pricepe lucrurile oarecum anapoda, oarecum altfel decât cei mai mulţi. Un răspăr paşnic şi nu străin de candoare, nimic eroic în el, cu spaimă de „tortura morală” ce „poate schimba un om, transformându-l nu totdeauna în bine – de aceea m-au revoltat cei care au aruncat cu piatra mai iute decât ar fi fost cazul, şi mai ales când se dăduse voie de la poliţie să arunci cu piatra (din acest motiv, anticipez, anii de după 1989 mi s-au părut, din punct de vedere moral, mai vomitivi decât cei dinainte, pentru că josnicia care se revărsa în valuri nu mai era silită, şi jigodenia era acum o manifestare liberă şi mândră de purulenţele ei)”.

Sunt cele mai grele vorbe şi temperatura maximă la care se ridică reconstituirea secvenţelor biografice, cu o geană întredeschisă către prezent. Iar ele nu se asmut asupra persoanelor, cât asupra năravurilor. Sunt oricum excepţia, nu dominanta tonului . Altfel, frapează firescul şi modestia privirii aruncate în urmă asupra unor întâmplări ieşite din comun. Fiindcă nu toate întâmplările vieţii sale caută să ni le împărtăşească autorul, ci strict acelea ce dobândesc o maximă semnificaţie narativă. Şi nu nouă pare să ni le desluşească, ci mai degrabă să se desluşească pe sine, fiindcă nu este un moralist. De altfel, are o teorie de mare bun simţ despre un concept pe care singur îl întemeiază: „morala de catastrofă”, care e „mai complicată decât vor să creadă unii şi alţii – mai ales cei care, prea timoraţi ca să iasă «la suprafaţă», stau cu capul la fund încât nici nu-şi dau seama că s-au înecat. Dozajul între gura de aer pe care trebuie s-o iei cu orice preţ ca să rămâi în viaţă şi timpul cât poţi sta fără să respiri e o problemă de conştiinţă personală, de constituţie lăuntrică pe care n-o putem şti decât fiecare pentru sine”, aşadar nicidecum ceilalţi, indiferent că te glorifică sau te judecă. Relative sunt şi proiecţiile pe care ni le facem asupra lumii, în care singura certitudine nu poate fi decât năzuinţa la o viaţă intelectuală normală şi dreptul de a exista, „dreptul la un petic de fericire personală”. Căutând acest drept în afara societăţii totalitare comuniste, ce pare a ni le oferi necondiţionat, putem afla că societatea occidentală nu e decât „cealaltă faţă a aceleiaşi monede” care ne refuză aceleaşi certitudini utopice, „cu singura deosebire că «legile obiective» ale materialismului istoric iau aici înfăţişarea legilor nu mai puţin obiective şi implacabile ale pieţei, prima grijă a cârmuitorilor noştri democratic aleşi fiind de-a ne spune cât sunt de neputincioşi în faţa «realităţilor economice»… şi care, aceştia, nu sunt nicidecum aleşi prin votul celor ce depind de ei!”

Fără să fie moralist, Virgil Tănase reactivează oportun „morala de catastrofă”, la fel de necesară atunci, ca şi acum. O carte despre normalitate ca antidot al imposturii.

“Revoluția Română din 1989 în imagini”

Liviu Tofan — Sun, 29 Jan 2012 13:06:43 +0000

(Contra)Revoluţia română din 1989, spusă altfel, de Alexandru Muraru

Faimoasa revistă National Geographic a avut inspiraţia de a realiza un „număr de colecţie”, la sfârşitul anului 2011. „Revoluţia Română din 1989 în imagini” a apărut în ziua în care, cu exact 22 de ani în urmă, îşi dădeau viaţa pentru libertate primii români.

Piaţa media, aflată într-un amplu proces de diluare şi reaşezare, a produs, în ultimul timp, foarte puţine surprize plăcute. Rare sunt publicaţiile, care independent de subiectele la zi, reuşesc să „spargă” rutina ştirilor şi informaţiilor calde cu materiale care să acapareze atenţia cititorului şi să-l introducă într-o lume a demnităţii, a apelului la conştiinţă, adică la lucrurile care l-au modelat pozitiv pe om de-a lungul istoriei.

Ne-am obişnuit să ne amintim despre evenimentele din 1989 în cheie politică, sau prin eroizarea/contestarea/blamarea unor personaje de care această perioadă se leagă. Am impregnat o politizare exclusivă evenimentelor, de vreme ce există cel puţin două teze concurente, pe baza cărora se brodează noi şi noi detalii, de obicei nu documente istorice, oficiale, ci declaraţii mărturii ale unor noi şi noi martori (cărţile publicate de în ultimii ani de un jurnalist lipsit de decenţă şi simţul măsurii nu fac excepţie de la această tendinţă).

În plus, dezbaterea legată de drepturile „revoluţionarilor” a dus memoria publică asupra revoluţiei într-o zonă a privilegiilor, sugrumând conştiinţa civică asupra însemnătăţii colosale pentru ceea ce s-a petrecut acum mai bine de două decenii. Mai mult, nesoluţionarea juridică a dosarelor penale privind revoluţia din 1989, a aruncat această temă într-o ignorare indusă, într-un fel de pesimism, care spune că iniţiatorii, făptuitorii şi instigatorii crimelor din 1989 nu vor mai fi niciodată aflaţi, iar cu cât anii înaintează, cu atât adevărurile vor fi tardive, de vreme ce – cei mai mulţi dintre criminali – vor părăsi biologic această lume, fără să răspundă în faţa instanţelor. În fine, cea mai mare deturnare a memoriei revoluţiei s-a produs prin înăbuşirea efectelor directe ale evenimentelor din 1989. Mai exact, în perioada imediat următoare, prin evenimentele din iunie 1990, septembrie 1991, şi mai ales între 1996 şi 2000, cei interesaţi şi apăsaţi memorial şi sentimental de această temă au renunţat să mai creadă în ea, deoarece – pentru propria prioritizare a idealurilor democratice – ea părea ca una pierdută.

Labirintul adevărului din 1989 nu a putut fi descifrat nici măcar de cei care participaseră activ la acele momente. Comemorarea victimelor a rămas singura în măsură să producă o aducere aminte, unilaterală şi subiectivă, a evenimentelor din a doua decadă a lunii decembrie 1989. De asemenea, cred că politicienii au sugrumat excesiv memoria publică, de vreme ce nu cetăţeanul, ci autorităţile sunt mereu în prima linie. De fapt, există trei mari categorii implicate aici, la fiecare comemorare: familiile victimelor şi supravieţuitorii, asociaţiile de revoluţionari şi actorii implicaţi. S-a reuşit ca în foarte scurt timp (raporat la scara istoriei), cetăţenii să nu mai fie parte la memorializarea revoluţiei din 1989, ea fiind acum disputată exclusiv doar între aceste părţi din societate. Astfel, nu numai misiunea şi idealurile revoluţiei au fost confiscate şi deturnate, ci şi memoria sa.

Autorii ediţiei de colecţie a National Geographic, temerarul cercetător Cristian Lascu şi încă patru oameni (iarăşi, un amănunt care arată că dificultăţile economice nu au iertat pe nimeni, o asemenea revistă realizată cu un colectiv atât de mic este o performanţă în sine), fac un excelent flash-back în istoria noastră recentă. Cel mai mare merit al acestei reviste este că operează excelent într-un mediu hiperpolitizat şi, cu ajutorul a peste 100 de fotografii inedite, reuşeşte să spună adevărata poveste a „revoluţiei” române. Ceea ce nu au reuşit să sintetizeze zeci de cărţi şi filme documentare, justiţia şi istoricii, reuşesc astăzi o mână de oameni pasionaţi şi mai ales conştienţi că flacăra vie a adevărului trebuie să străbată timpul şi să reîmprospăteze memoria oamenilor asupra a ceea ce s-a întâmplat cu trecutul de lângă noi.

De fapt, ce e superb subliniat în National Geographic, e perspectiva inedită a celor „două” momente ale revoluţiei din decembrie 1989: 16-22 decembrie şi 22-31 decembrie 1989. De fapt, acest lucru este figurat excelent pe coperta 4, unde, cu background-ul imens a sute de portrete la scară mică a victimelor, este evidenţiată această descriere pe zile a numărului de morţi: 172 de crime până în 22 decembrie şi 1032 până la sfârşitul anului.

Revista nu epatează prin texte, care sunt neobişnuit de puţine, faţă de numerele obişnuite ale National Geographic. În fapt, aceasta a şi fost probabil dorinţa editorilor, de a evita diferite chei de citire a evenimentelor din 1989. Inspiraţi, ei o fac în singura cheie posibilă, sugerând clar – printr-o interogaţie – la început, motivul pentru care România a fost un caz unic în Europa revoluţionară din 1989, unde o mână de „tâlhari ai istoriei” au reuşit să compromită ideea de libertate pentru 22 de milioane de oameni: „Care a fost rolul lui Ion Iliescu şi al persoanelor care au umplut vidul de putere în desfăşurarea evenimentelor politice, şi în escamotarea ulterioară a vinovaţilor de la revoluţie?” (p. 4).

„Intriga” numărului îl introduce aşadar pe cititor abrupt în atmosfera tragică a celor petrecute acum 22 de ani. Aceeaşi editori nu uită să evidenţieze şi o anume categorie profesională, neglijabilă înainte de 1989, aceea a jurnaliştilor şi a fotografilor. Lor le datorăm aceste mărturii ineglabaile, ca şi unor oameni obişnuiţi, ce „trădează – spun autorii – „pasiunea românilor de a poza în drama mediatizată a revoluţiei.” Trebuie remarcată alegerea imaginilor de la fotografi amatori sau agenţii străine, majoritatea inedite, ca şi succesiunea inspirată în care ele sunt plasate în cuprinsul materialului.

Pentru cei foarte tineri, care nu au regăsit comunismul decât în poveştile bunicilor sau ale părinţilor, imaginile cu cozile imense de la alimentare, pentru bunuri banale astăzi, cred că sunt de neconceput. Ele par desprinse dintr-o lume aflată la sute de ani distanţă, şi nu la puţin peste două decenii. E ca şi cum noi am privi picturile lui Grigorescu, în care ţăranii iobagi, desculţi şi îmbrăcaţi sumar, lucrează pământul aproape cu mâinile goale. Este, astfel, sugerată excelent obsesia zilnică pentru hrană, activitate care consuma nu numai psihicul nostru, al tuturor, dar ocupa, de fapt, părţi imense din timpul liber al individului, plasându-l într-o stare de disperare şi de dependenţă faţă de sistem. Câteva caricaturi ale lui Mihai Sorescu întregesc imaginea unor situaţii tragi-comice, pe care fiecare familie le-a trăit.

Prezentarea efectivă a adevăratei revoluţii (16-22 decembrie) este excelentă. Este evidenţiat foarte bine momentul „Timişoara”, reamintind multora dintre noi, cu această ocazie, că, pe când Ceauşescu îndemna liderii armatei „să tragă fără somaţie”, locuitorii acestui oraş declarau, pentru prima dată în patru decenii de regim totalitar, o localitate „Primul oraş Liber de Comunism din România”.

„Geografia victimelor” este iarăşi un excelent detaliu inspirat, care subliniază absurditatea crimei şi violenţa cu care au acţionat autorităţile. Harta mai arată că Transilvania a fost un tărâm însângerat, în vreme ce Moldova este albă ca un câmp de zăpadă, fără nicio victimă, în contrast puternic cu partea de vest a ţării. Ne reamintim, tot acum, că Sibiul a fost al doilea carnagiu după Bucureşti, ca număr de victime, cu 101 morţi, depăşind chiar şi cifra celor ucişi la Timişoara. Graficul răspândirii crimelor mai scoate în evidenţă că localităţi unde aparent revoluţia nu a avut un mare ecou pentru restul populaţiei, au avut numeroşi morţi: Brăila – 41, Buzău – 40, Braşov – 39, Arad – 19, Reşiţa – 11 etc.

Tot aici, este prezentat un „film al masacrului” de la Cluj, 9 instantanee, cu înăbuşirea sângeroasă a unor acte extraordinare făcute de tineri în acest oraş. Dacă imaginile care descriu zilele de 16-22 decembrie au o logică pentru privitor, ipostaziind clar cele două părţi combatante – civilii vs. armată –, cele de după 22 decembrie (alese lăudabil) sunt revelatoare pentru haosul controlat care a urmat: civili pe tab-uri, militari trâgând în toate direcţiile sau oameni obişnuiţi trasnformaţi în luptători de guerillă (apropo, televiziunile de ştiri şi câteva ziare cretinizate de-a binelea, în goana după senzaţional, au găsit de cuviinţă să extragă din acest număr valoros al NG doar câteva fotografii în care Mihaela Rădulescu apare alături de alţi oameni obişnuiţi, ignorând complet cea mai importantă parte a revistei). Fotografiile cu victimele sunt absolut şocante. Ele evocă o cruzime de neînchipuit, un adevărat război civil intrumentat de criminali fioroşi pentru care varianta pierderii puterii nu exista.

Filmul evenimentelor din Bucureşti este atât de bine spus, încât parcurgi vizual traseul şi punctele fierbinţi ale revoltei din Capitală: intri în pielea personajelor şi parcă eşti tu parte a acestei poveşti dramatice care te poartă fie pe Calea Victoriei, fie în Piaţa CC, la baricada de la Intercontinental sau la Piaţa Romană. Instantaneele dau imaginea unui adevărat oraş sud-american asediat, cu duşmani închipuiţi şi figuri schimonosite de durere sau teamă. Totodată, piesele fotografice cu biblioteca universitară în flăcări, cu manuscrisele făcute scrum sau cu Palatul Regal incendiat, te înfioară. Ele parcă îţi şoptesc că Ion Iliescu şi partenerii săi au premeditat totul, ştiind foarte bine că distrugerea simbolurilor naţionale anulează şi compromite, pentru generaţiile viitoare, părţi bune din conştiinţa naţională.

În fond, acest număr al National Geographic e o poveste demoralizatoare despre drama oamenilor care au fost folosiţi ca scut uman, ideologic şi politic, pentru preluarea puterii de către Ion Iliescu şi acoliţii săi. Genocidul e argumentat temeinic, cu imagini inedite din Bucureşti, Timişoara sau Sibiu, cu crime individuale sau colective, cu descrierea scenariilor criminale de la Ministerul Apărării, Otopeni, Televiziune sau de la sediul Miliţiei şi Securităţii din Sibiu.

În tot scenariul acaparării puterii, o atenţie aparte e acordată rolului mediatic. Dintr-o instituţie aparent nesemnificativă, care ocupa viaţa românilor doar două ore pe zi, televiziunea devine, dintr-o dată, centrul de lansare al dezinformărilor, care au condus – în mod parcă teleghidat –, la sporirea numărului de victime.

Personaje ca Teodor Brateş, George Marinescu sau Petre Popescu (cu participarea „maestrului” Tatulici) „zvoniştii profesionişti din studioul 4”, adevăraţi regizori ai crimei, le serveau oamenilor nevinovaţi „fumigene” de panica şi teroare: „televiziunea este atacată, cerem populaţiei să vină să ne apere”, „teoriştii atacă «punctul atomic, rezervoarele de cianură şi rafinăria, barajul de pe Argeş, Piteştiul va fi ras de pe faţa Pământului», apa din reţeaua oraşelor a fost otrăvită (…), teroriştii pregătesc un atac masiv la Otopeni”.

Transmise într-un asemenea context, aceste zvonuri erau parte a unei strategii bine coordonate, menită să menţină haosul şi să ofere un timp generos şi un alibi pe măsură lui Ion Iliescu şi oamenilor săi, în lichidarea soţilor Ceauşescu şi preluarea imediată a puterii. Secvenţe fotografice cu Iliescu în CC vorbind la telefon şi dirijând noul „establishment” sunt magistral alese, sugerând continuitatea în materie de lideri comunişti. De asemenea, scurta biografie a lui Ion Iliescu, imaginile în care acesta apare cot la cot cu familia Ceauşescu, în momente oficiale sau de destindere, întregesc imaginea confiscării puterii. Apar şi secevenţe inedite cu militari sau revoluţionari de moment, păşind în apartamentele soţilor Ceauşescu de la Snagov, devastate de furia revoltei.

Lăudabilă este şi iniţiativa de a prezenta numele ziariştilor străini răniţi sau ucişi în evenimentele din 1989. Aflaţi la datorie, neavând de unde să intuiască că revoluţia română nu va avea caracterul paşnic al celor din regiune, doi dintre ei şi-au găsit sfârşitul atunci, iar alţi trei au rămas cu dizabilităţi şi sechele pentru tot restul vieţii. Materialul trece în revistă şi eşecul aflării adevărului după 1989, cu tergiversările „dosarelor revoluţiei” care au traversat toate regimurile ce s-au succedat de atunci. Concluzia amară nu poate fi alta decât că grosul vinovaţilor n-au răspuns în faţa justiţiei nici până acum.

Revista poate şi un material didactic excelent pentru profesorii de liceu, ajutându-i să explice foarte sugestiv elevilor astăzi, o dramă pe care România a trăit-o în trecutul recent. Într-un context economic total nefericit, apariţia acestei revistei care nu caută nici senzaţionalul şi nici manipularea, este un gest unic. Acest număr mai are o calitate extraordinară. Decenţi, cu simţ etic, respectând memoria victimelor, editorii nu au introdus în acest număr, de 98 de pagini, nicio reclamă. Aşa cum remarcă şi cei de Adplayers, autorii au refuzat să facă apel la factorul comercial, conştientizând că această ediţie de colecţie va rămâne în biblioteci şi în rafturile românilor ca o lucrare scumpă, căreia îi datorezi o parte din memoria ta colectivă. Felicitări National Geographic România şi echipei coordonate de Cristian Lascu!

România şi „reţeta“ Holocaustului

Liviu Tofan — Sun, 29 Jan 2012 12:49:51 +0000

Andrei Muraru în Observator Cultural nr. 609

Există o cultură a violenţei, a poftei de răzbunare şi a urii. Execuţiile sumare, actele de tortură, masacrele şi lichidarea unor oameni nevinovaţi în modurile cele mai barbare nu pot fi explicate doar prin plăsmuirea unor ideologii radicale, prin executarea unor ordine ultimative sau prin fanatismul şi dramele individuale exacerbate în contextul războiului. Pentru a coborî în subteranele istoriei şi a identifica alte cauze, mai profunde şi mai complexe, îţi trebuie cu certitudine cîteva instrumente necesarmente vitale. Inventarul tehnic (documente de arhivă, mărturii, literatură de specialitate, lucrări de psihologie social-politică etc.) trebuie suplinit de abilitate, fler, intuiţie, curajul interpretării şi noutatea analizei. Armin Heinen îmbină toate aceste călităţi şi dovedeşte o fascinantă putere de a căuta mereu răspunsuri dincolo de teoriile tradiţionaliste şi simplificatoare.

Cartea sa, România, Holocaustul şi logica violenţei (publicată în Germania în 2007 şi tradusă anul trecut în limba română), încearcă să descifreze motivaţiile şi condiţiile care au făcut posibilă dispariţia unei părţi importante din comunitatea evreiască. Acum mai bine de un deceniu a fost tradus în limba română primul său volum (teza de doctorat a autorului, susţinută la Trier în 1984), pe care mulţi istorici îl consideră şi astăzi o carte-etalon despre Mişcarea Legionară (Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelului Mihail“: o contribuţie la problema fascismului internaţional, traducere din germană de Cornelia şi Delia Eşianu, control ştiinţific de Florea Ioncioaia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999). Probabil că profesioniştii nu vor fi dezamăgiţi nici de această dată.

Cele cinci războaie

Carenţele în cunoaşterea Holocaustului românesc şi deficienţele de interpretare au ca fundament, în special, tratarea deficitară a subiectului în perioada comunistă. În plus, „extrateritorializarea vinovăţiei“ (Michael Shafir) a luat locul reflecţiei asupra responsabilităţii Holocaustului. Istoricul german Armin Heinen subliniază că „istoria tăgăduirii Holocaustului românesc este, în acelaşi timp, istoria culturii politice a României postbelice“
(p. 28). Dezbaterea a fost, în general, una complicată şi pentru că „izvoarele sprijină informaţii ce se dovedesc, în funcţie de contextul în care au fost extrase, foarte diferite“ (p. 209). Riguros organizat, Heinen trece în revistă fazele negării şi trivializării Holocaustului şi pe protagoniştii săi, semnalînd că, vreme de cinci decenii, „istoria a devenit, din ştiinţă, o formă de politică istorică“ (p. 31), ajungîndu-se pînă acolo încît definiţia fenomenului să fie motiv de dispută în Parlamentul României.

Privită din afară, cercetarea Holocaustului din România nu arată prea bine. Studiile sînt puţine şi sărace ca originalitate, accentul este pus pe interpretarea documentelor de arhivă şi predomină perspectiva istoriei politice. Altfel spus, accentuează Heinen, sîntem cam pe unde era ştiinţa germană în anii ’60.
Revenind la carte, trebuie spus că, preponderent, studiul lui Heinen este unul politologic. Aşa cum explică însuşi autorul, volumul este în definitiv o primă încercare de a construi o „istorie culturală“ comparativă a Holocaustului. Tema centrală a cărţii este violenţa – văzută ca o încrengătură de cinci războaie purtate împotriva inamicului comun, evreul. Cele cinci tipuri de violenţă (dictatorială, fascistă, militară, poliţienească şi colectivă, tratate fiecare în cîte un capitol aparte) se transformă într-o bombă cu ceas pentru duşmanii închipuiţi ai regimului antonescian (iniţial, în varianta sa naţional-legionară) şi, odată cu radicalizara mijloacelor de acţiune împotriva evreilor, sporeşte şi numărul victimelor: de la cîteva sute (iunie 1940-ianuarie 1941), la mii (iunie-septembrie 1941) şi sute de mii (august 1941-martie 1944).

Limbaj şi violenţă fizică

În 1938, ordinea socială şi politică s-au prăbuşit odată cu democraţia şi au lăsat în urmă un teren propice pentru sădirea sălbăticiei. Ulterior, violenţa dictatorială a fost imprimată nu doar de un lider antisemit şi instransigent, dar şi de o elită militară care a luat deseori măsuri radicale, deşi situaţia din teren nu o impunea. În plus, reducerea la tăcere a oponenţilor moderaţi a amplificat teroarea. Izolarea şi dezumanizarea inamicului prin intermediul cuvintelor (metafore) a avut, ca tot limbajul violenţei, arată Heinen, un rol performativ. Deşi nu a fost lipsit de libertate de acţiune în ce priveşte soarta evreilor, Antonescu a acţionat cu un zel criminal care i-a şi pecetluit sfîrşitul bine cunoscut. Ordinele de la Berlin nu au reprezentat căi de neocolit (ceea ce s-a văzut mai tîrziu, cu tărăgănarea şi, în final, refuzul de a deporta evreii în lagărele de exterminare din Polonia). Din ceea ce se cunoaşte astăzi, cu excepţia masacrului de la Odessa (octombrie 1941), Antonescu nu a dat ordine explicite pentru execuţii, dar a construit con-diţiile, încurajînd prin ordine „codate“ uciderea a zeci de mii de oameni nevinovaţi.

Mesajul de inspiraţie fascistă a fost uneori semnalul care a catalizat dezlănţuirea violenţei fizice. Putem îndrăzni chiar să descifrăm intenţiile dictatorului prin această cheie. Iată o mostră din aprilie 1941: „Dau drumul mulţimii să-i masacreze şpe evrei, n.n.ţ. Eu mă retrag în cetatea mea şi, după ce-i masacrează, pun iarăşi ordine“. Oare nu asta s-a întîmplat, în bună măsură, peste cîteva luni, la Iaşi, cînd populaţia locală a participat la masacrarea a peste 10.000 de evrei?

O foarte consistentă şi fină analiză este partea din volum în care autorul a descris soarta evreilor în Transnistria (partea de sud a Ucrainei ocupată de România ca pradă de război şi compensaţie pentru pierderea Nordului Transilvaniei). Aici, multiplicarea centrelor de decizie şi transferarea răspunderii asupra a sute de mii de oameni către o administraţie locală a promovat violenţa. La prigoana deportaţilor o contribuţie majoră a avut-o cadrul legal ambiguu. Din acest punct de vedere, Heinen vede în România lui Antonescu nu un „stat dublu“ (Ernst Fraenkel), ci triplu. La „statul normelor“ (Vechiul Regat) şi „statul măsurilor“ (Basarabia şi Bucovina) se mai adaugă Transnistria, „statul behemoth“ (Franz Neumann), un spaţiu unde violenţele de orice fel erau îngăduite. Birocraţiile de aici, spune Heinen, se ciocneau între ele, la fel şi cu germanii din zonă, iar „guvernul român a pierdut controlul a ceea ce se întîmpla în Est“ (p. 121).

Obsesia lui Heinen de a căuta răspunsuri la chestiuni arzătoare vizează şi schimbarea de optică a regimului Antonescu în privinţa evreilor, survenită în a doua jumătate a anului 1942. De aici înainte, multe se schimbă: scutirea a numeroşi evrei de la munca forţată, începutul repatrierilor din Transnistria, oprirea deportărilor (deşi nu şi pentru rromi, culte neoprotestante sau comunişti). Explicaţia pe care o oferă Heinen este că mareşalul „se depărtase de baza regimului său“ şi existau presiuni atît din interior, cît şi din exterior. În plus, „antisemiţii conservatori din Vechiul Regat erau strîns legaţi de intelighenţia evreiască asimilată şi nu se puteau sustrage, pur şi simplu, convenţiilor sociale, fără a-şi pierde în mod public prestigiul“ (p. 87). Autorul se întreabă cît mai controla Antonescu situaţia politică şi dacă nu cumva el era izolat din punct de vedere social.

Răzbunarea instituţională şi colectivă

Să trecem rapid şi prin celelalte forme de violenţă. Violenţa fascistă a trecut prin religia politică numită Mişcarea Legionară, a cărei istorie Heinen o mînuieşte cu îndeletnicire. Sistemul politic românesc a permis ca politica promovată de legionari să fie transpusă prin lege, care a fost continuată de dictatura lui Ion Antonescu.

Două tipuri înrudite – violenţa militară şi poliţienească – au fost atributul unor instituţii care ar fi trebuit să-i apere pe evrei. Dorohoi, Galaţi, Iaşi sau Transnistria sînt locuri în care forţele militare şi de ordine au măcelărit oameni nevinovaţi. Războiul a fost dublat de o luptă personală pentru recîştigarea onoarei şi pentru satisfacţia răzbunării, întărite de un discurs social care legitima acţiunile violente. Frustrările „naţionale“ din vara anului 1940 sînt interpretate astfel de Heinen: „pentru o anumită parte a societăţii româneşti, pierderea onoarei era mai gravă decît pierderea vieţii, dezonoarea nu putea fi răscumpărată decît printr-o jertfă de sînge“ (p. 128). Totodată, violenţa colectivă a acţionat, arată judicios Heinen, ca un creuzet al frustrării şi furiei atîta vreme cît imaginea cu care era identificat evreul a fost cea de inamic ireconciliabil al neamului. El ţinea loc şi de obiect de răzbunare, dar şi de a dovedi recuperarea prestigiului.

Pe tot parcursul studiului, profesorul Heinen argumentează tezele sale cu exemple ale barbariei dezlănţuite, abuzul fizic şi crima avînd mereu explicaţii paracomportamentale. De exemplu, dincolo de detaliile macabre ale masacrului de la Odessa, Heinen găseşte semnificaţii intime ale maşinăriei ucigaşe: „Sîngele victimelor a devenit sînge de jertfă, iar fumul gros al depozitelor – fum de tămîie pentru o lume mai bună, în timp ce apa Mării Negre, care a înghiţit cadavrele, a curăţat oraşul de toată ocara. [...] Iadul războiului împotriva puterii sovietice impunea, cel pu-ţin, dominarea rituală a acesteia“ (p. 130).

Există mici imperfecţiuni ale cărţii, care nu diminuează însă meritul autorului: prefaţarea volumului de către un istoric onorabil, dar care nu are nici o contribuţie în istoriografia Holocaustului; termeni utilizaţi inadecvat (pogrom în loc de masacru pentru Odessa); informaţii eronate (nu Vasile, ci Nicolae Melinescu; Aristide Pădure nu avea, în 1942, 24 de ani, ci 27; Florian Ghineraru şi nu Generaru) etc.

Din momentul publicării acestei cărţi, contribuţia lui Armin Heinen la descifrarea Holocaustului nu poate fi ocolită. E un volum care întreabă în fiecare pagină cum, cînd şi de ce au dispărut barierele de comportament care te împiedică să faci rău semenilor.

Armin HEINEN
România, Holocaustul şi logica violenţei
Traducere de Ioana Rostoş
Prefaţă de Alexandru-Florin Platon
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2011.

Cărți noi de la IRIR 2

Liviu Tofan — Mon, 09 Jan 2012 17:13:12 +0000

“Leapșa pe murite” – un roman adevărat

Această caricatură a apărut în revista pariziană L’Express în anul 1982. Ea îl arată pe Virgil Tănase “jucîndu-l” în palmă pe Nicolae Ceaușescu înfățișat ca un bufon pitic. În vara acelui an, “Afacerea Tănase” a ținut prima pagină a presei din Franța. Acest caz, mai palpitant ca un roman de John Le Carré, este povestit în detaliu de Virgil Tănase în “Leapșa pe murite”, carte cu subtitlul “document polițist și literar”. Documentul unei vieți în cursul căreia drumul lui Virgil Tănase se intersectează cu multe nume sonore, printre care: Jean-Louis Barrault, George Bălan, Radu Beligan, Roger Blin, Noel Bernard, Jean-Marie le Breton, Emil Cioran, Ioan Petru Culianu, Gheorghe Calciu, Regis Debray, Marlene Dietrich, Leonid Dimov, Mircea Eliade, Charles-Henri Flammarion, Paul Goma, Ion Ianoși, Virgil Ierunca, Ion Iliescu, Eugen Ionescu, Bernard Kouchner, Jack Lang, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Corneliu Mănescu, Francois Mitterrand, Fănuș Neagu, Paul Otchakovski-Laurens, Alexandru Paleologu, Adrian Păunescu, Marcel Petrișor, Michel Polac, D.R. Popescu, Marin Preda, Jean-Francois Revel, Mircea Horia Simionescu, Philippe Sollers, Nichita Stănescu, Helmut Stürmer, Olivier Todd, Dorin Tudoran, Radu Tudoran, Dumitru Țepeneag, Stelian Țurlea, Andrei Ujică, Mihai Ursachi, Antoine Vitez. O asemenea “distribuție”, mai rar!

Născut la Galaţi în 1945, scriitorul Virgil Tănase este o personalitate proeminentă a diasporei româneşti din spaţiul cultural francez, cu o activitate publicistică şi profesională de excepţie: prozator, dramaturg, regizor, ziarist şi profesor în cadrul unor instituţii prestigioase din Franţa, doctor în sociologie şi în semiologia artelor şi literelor. Este laureat al Premiului de Literatură al Uniunii Latine (2004) şi al Premiului de Dramaturgie al Academiei Române (1997), distins cu Ordinul Artelor şi Literelor franceze (1987), cavaler al Ordinului românesc „Serviciu credincios” (2002).

Un film documentar IRIR prezentat la ICR

Liviu Tofan — Mon, 09 Jan 2012 13:01:02 +0000

Epopeea Națională Cinematografică s-a intitulat filmul documentar produs de IRIR și prezentat pe 19 decembrie 2011 la Institutul Cultural Român din București. De fapt, acesta este doar primul episod al unui proiect mai amplu, coordonat de Bogdan Jitea. IRIR și-a propus să realizeze un serial de 10 episoade care să acopere tematic întreg spectrul cinematografiei românești din perioada comunistă. Alte două episoade, despre Rezistența prin film, sunt aproape terminate. Din echipa acestui proiect mai fac parte Floarea Codrea, Andrei Lascu și Dumitru Lăcătușu.
La evenimentul de la ICR au participat, între alții, C.T. Popescu și Adrian Cioroianu.

Trailerul episodului Epopeea Națională Cinematografică:

Cărți noi de la IRIR

Andrei — Thu, 10 Nov 2011 17:11:49 +0000

Istorii Subiective de la Adevărul

Colecţia “Istorii subiective” îşi propune să recupereze trecutul apropiat şi să lumineze zonele întunecate ale istoriei recente, punând laolaltă poveştile rămase nemărturisite ale unor personalităţi care au avut un cuvânt greu de spus în viaţa politică şi culturală din cei mai frământaţi ani ai secolului XX

Sub sigla IRIR au apărut la editura Adevărul două cărți-document despre istoria noastră recentă: “Securitatea contra Radio Europa Liberă”, de Richard Cummings, și “Leapșa pe murite”, de Virgil Tănase. Lansarea a avut loc sîmbătă, 26 noiembrie, la tîrgul de carte Gaudeamus, cu participarea lui Richard Cummings, Adrian Cioroianu și Liviu Tofan.

“Securitatea contra Radio Europa Liberă” – din culisele Războiului Rece

Cartea lui Richard Cummings face parte din categoria atît de gustată a dezvăluirilor unui “insider”, a celui care, prin natura poziției sale, știe lucruri pe care noi, ceilalți, nu avem cum să le știm. La Europa Liberă, Richard Cummings a fost Chief of Security, adică cel responsabil cu protecția postului de radio, a redactorilor de acolo, în fața agresiunilor de tot felul din partea serviciilor secrete din țările comuniste. Dintre aceste servicii, cel mai activ și mai brutal a fost cel românesc, Securitatea, prin brațul său extern, Direcția/Centrul de informații Externe (DIE/CIE). Detalii inedite despre războiul purtat de Securitate împotriva Europei Libere puteți afla citind cartea lui Richard Cummings.

Născut în statul Massachusetts în anul 1944, Richard H. Cummings a absolvit Boston University, unde s-a specializat în studii sovietice şi est-europene. În anii ‘60, în timp ce servea în cadrul forţelor aeriene, el a studiat limba rusă la Indiana University, după care a îndeplinit mai multe misiuni în Germania (Berlin) şi în Turcia. Revenit la Boston, Cummings a activat în cadrul Serviciului de Imigraţie şi Naturalizare al Statelor Unite. În 1980, el a acceptat poziţia de Director of Security al posturilor de radio Europa Libera şi Libertatea (REL/RL) din München. Timp de 15 ani, Cummings a răspuns de garantarea securităţii sediului şi angajaţilor din München, dar şi de protejarea staţiilor de emisie din Germania, Spania şi Portugalia. După 1989, tot lui i-a revenit răspunderea asigurării protecţiei noilor redacţii deschise la Bucureşti, Praga, Sofia, Varşovia, Budapesta şi Moscova.

Richard Cummings a mai publicat în SUA cărțile:

Cold War Radio: The Dangerous History of American Broadcasting in Europe, 1950-1989

și

Radio Free Europe’s “Crusade for Freedom”: Rallying Americans Behind Cold War Broadcasting, 1950-1960

The King’s Speech

Liviu Tofan — Tue, 25 Oct 2011 21:31:00 +0000

Discursul Majestății Sale Regele Mihai I
în fața Camerelor reunite ale Parlamentului României,
25 octombrie 2011

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Sunt mai bine de șaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară națiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie și cu speranță invitația reprezentanților legitimi ai poporului. Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toți cei care au murit pentru independența și libertățile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem și în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru. Ultimii douăzeci de ani au adus democrație, libertăți și un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, își împlinesc visele și încearcă să-și consolideze familia și viața, spre binele generațiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.

Mersul României europene de astăzi are ca fundament existența Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană și NATO nu ar fi fost posibil fără acțiunea, întru libertate și democrație, a Legislativului românesc de după anul 1989. Dar politica este o sabie cu două tăișuri. Ea garantează democrația și libertățile, dacă este practicată în respectul legii și al instituțiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetățeanului, dacă este aplicată în disprețul eticii, personalizând puterea și nesocotind rostul primordial al instituțiilor Statului. Multe domenii din viața românească, gospodărite competent și liber, au reușit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători și companiile mijlocii, tinerii și profesorii din universități, licee și școli, cei din agricultură. Încearcă să-și facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomații și funcționarii publici, deși sunt puternic încercați de lipsa banilor și descurajați instituțional. Își fac datoria față de țară instituții precum Academia Română și Banca Națională, deși vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit față de ierarhia valorilor din societatea românescă. Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democrație, oamenii bătrâni și cei bolnavi sunt nevoiți să treacă prin situații înjositoare. România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile și aeroporturile moderne sunt parte din forța noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Școala este și va fi o piatră de temelie a societății.

Regina și cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susține interesele fundamentale ale României, continuitatea și tradițiile țării noastre. Nu m-aș putea adresa națiunii fără a vorbi despre Familia Regală și despre importanța ei în viața țării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenței, suveranității și unității noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, și a Națiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate și modestie.

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei. Iubirea de țară și competența sunt criteriile principale ale vieții publice. Aveți încredere în democrație, în rostul instituțiilor și în regulile lor! Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil și generos.

În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra ființei națiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet și definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agățarea de putere și bunul plac nu au ce căuta în instituțiile românești ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.

Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii și frații noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni și respectați. Am servit națiunea română de-a lungul unei vieți lungi și pline de evenimente, unele fericite și multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare națiunii române: Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere. Democrația trebuie să îmbogățească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca și toate țările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectați și pricepuți. Nu trebuie niciodată uitați românii și pământurile românești care ne-au fost luate, ca urmare a împărțirilor Europei în sfere de influență. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în țara noastră sau dacă vor să rămână separați. Europa de astăzi este un continent în care popoarele și pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut și continuă să fie valabil pentru toți românii. Ei sunt toți parte a națiunii noastre și așa vor rămâne totdeauna. Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume.

Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Rolul Monarhiei în România modernă

Liviu Tofan — Fri, 14 Oct 2011 17:11:25 +0000

Miercuri, 19 octombrie, ora 17, la Jockey Club (str. Episcopiei 9):

Dinu C. Giurescu, Emil Constantinescu, Zoe Petre, Stelian Tănase,
Dinu Zamfirescu, Adrian-Silvan Ionescu, Radu Călin Cristea
au vorbit despre

Rolul Monarhiei în România modernă

Moderatorul dezbaterii: Adrian Cioroianu.

Eveniment organizat de IRIR, Fundația Horia Rusu, Institutul pentru Liberă Inițiativă și Jockey Club.

Afișul evenimentului:

De la Lica Gheorghiu la Mihail Neamţu

Andrei — Fri, 14 Oct 2011 16:50:18 +0000

Andrei Muraru în Observator Cultural nr. 596

Istoria se scrie în şoaptă. În ultima sîmbătă din luna februarie a anului trecut, Marius Oprea, şeful Institututului de Investigare a Crimelor Comunismului, a fost înlocuit din funcţie pe nepusă masă. Oprea nu va uita probabil niciodată pagina seacă din Monitorul Oficial, care a parafat schimbarea sa din fruntea instituţiei pe care o crease cu cîţiva ani înainte, deşi decizia plutea în aer de ceva timp. S-a amăgit singur, crezînd că poate negocia cu o putere care nu mai avea chef de un anticomunist nervos ce îl critica frecvent pe şeful Statului, ba îl mai căuta şi la trecut. În ultima vreme, temerarul istoric, cu părul cărunt, la o vîrstă nu tocmai venerabilă, se plimba nestingherit şi vocal cu dosare pe holurile Parchetului în speranţa că foşti securişti vor fi inculpaţi pentru crimele politice comise în timpul regimului comunist. A plecat Oprea, institutul a rămas.

Topologia specializării: teologie în loc de analiza comunismului

Conducerea institutului a trecut în responsabilitatea efectivă a şapte tineri (media de vîrstă este puţin peste 35 de ani). Printre ei, şi domnul Mihail Neamţu. Domnia sa a fost numit director ştiinţific în martie 2010, însă şi-a prezentat demisia „din motive personale“ luna trecută. Absolvent de Teologie Ortodoxă şi Filozofie, domnul Neamţu are un doctorat în studii religioase la King’s College (Londra), calităţi lingvistice remarcabile, multe apariţii editoriale, este posesor al unor burse prestigioase şi a nenumărate colaborări editoriale (1). Cine l-a auzit vorbind în public pe domnul Neamţu s-a convins uşor de erudiţia sa, de calităţile oratorice pe care le îmbină cu o siguranţă de sine remarcabilă.

Toate acestea nu pot însă suplini studierea comunismului. N-a scris niciodată vreun articol ştiinţific despre comunismul romånesc sau de aiurea, de ideologie, rezistenţă, nomenclatură, regimul autocratic dejist/ceauşist, despre viaţa privată sau despre orice altceva l-ar fi putut califica pentru ocuparea poziţiei amintite mai sus. Degeaba veţi încerca să identificaţi numele domnului Neamţu în vreo bibliografie a comunismului românesc. Agenda de cercetare academică nu avea cum să-l reţină. Altfel spus, la proba cu martori, domnia sa este în ofsaid. Dacă era un cercetător reputat al comunismului apreciat ca atare, cum de nu s-a regăsit domnul Neamţu în Comisia Tismăneanu, înfiinţată în aprilie 2006? Ne-am putea imagina că, în decurs de doar cîţiva ani, domnul Neamţu a reuşit să ardă etapele, să depăşească multe capete luminate care studiaseră ani la rînd dictaturile lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, dovedind competenţe ştiinţifice autentice. Dar nu s-a întîmplat aşa. Sigur, la aceste întrebări nu ar trebui să răspundă doar domnul Neamţu (căci domnia sa a fost doar alesul), ci şi cei cărora le datorează numirea în funcţie, cauţionînd, de fapt, o gravă eroare.

Valoarea contribuţiei domnului Neamţu la studierea comunismului este tot atît de evidentă precum aceea a Licăi Gheorghiu la evoluţia filmului românesc. Lica Gheorghiu, spun sursele – „izvoarele“, cum ni se spunea în primul an de facultate –, a fost fiica cea mare a dictatorului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ciuda a ceea ce credea domnul Neamţu la un moment dat. (Vasi)Lica i-a luat rapid minţile părintelui, după ce soţia l-a părăsit pentru un jandarm. Lica l-a debusolat pe cinicul veros, făcîndu-l pe „Bătrîn“ să comită multe nelegiuiri (şi) pentru ea. A fost o diletantă, spun astăzi regizori şi foşti colegi de scenă. Nu avea nimic din calităţile unui actor de film. Talentul ei stătea, de fapt, în puterea paşalîcului nomenclaturii, în omnipotenţa atotputernicului lider. Tatăl ei, îmbiat de regizori talentaţi de curte, a purtat-o prin foaierele teatrelor, prin studiourile de film şi pe oriunde şi-ar fi dorit (2) cea care era ironizată, într-o producţie din anii ’80, drept „Mirabela Bumbescu“. Sensibilitatea excesivă pentru Lica a apărut încă din închisoare, cînd Gheorghiu-Dej era în penitenciarul Craiova: „Această dragoste nam simţito nici la nevasta mea care ştiţi ce mia făcut şi mai mult am rugato sămi dea fotografia copiilor cel puţin so am la închisoare, dar ma refuzat, spunînd copiilor mei că nau tată! (…) Poate că şi ei (copiii, n.m.) îmi vor răsplăti cu o mîngîiere dacă voi ajunge la bătrîneţe şi nu voi muri la ocnă. (ortografia originală, n.m.)“ (3).

În 2009, Mihail Neamţu a enumerat cu francheţe propriile specializări: filozofie germană, patristică greacă, fenomenologie franceză (4). Însă aceste căi ştiinţifice netezite nu l-au împiedicat să ocupe o poziţie de frunte într-o instituţie a cărei menire era „administrarea şi analizarea, de o manieră riguroasă şi ştiinţifică, a memoriei regimului comunist din România, precum şi a consecinţelor acestuia“.

Afilierea domnului Mihail Neamţu la diferite asociaţii profesionale ne arată, de asemenea, absenţa oricărei relaţii cu analiza comunismului: Asociaţia Română de Filologie şi Hermeneutică Biblică, American Academy of Religion, Asociaţia Română de Istorie a Religiilor, Societatea română de Fenomenologie. La fel şi colocviile sau conferinţele la care a participat ori traducerile pe care le-a coordonat (Fundamentele bioeticii creştine; Drumul către Niceea; Crucea vizibilului;Desluşirea Tainei), ca să nu mai amintesc despre capitolele în volume colective ori despre studiile şi articolele în reviste foarte bine cotate.

Uneori, producţiile publicistice ale domnului Neamţu au fost reluate în volume de autor (5). Temele pe care domnia sa le abordează cu seninătate îl transformă nu într-un cercetător valoros al totalitarismului comunist, ci într-un atent observator al realităţii, lectura scrierilor sale fiind uneori o întreprindere relaxantă.

Acuitatea pentru viaţa politică, socială, culturală este evidentă în subiectele alese: evenimentele organizate de ICR, sistemul de învăţămînt, secularizarea, formarea adolescenţilor, familia contemporană, revoluţia sexuală, dilemele integrării europene, cariera lui Costel Busuioc, cronica filmului Viaţa celorlalţi, atacurile teroriste de la Bombay sau de la Londra, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu-Pippidi, islamismul, figura Patriarhului Teoctist, sărbătoarea Crăciunului, rromii, învăţămîntul teologic, clerul ortodox şi CNSAS, arhitectura urbană, cheltuielile publice ale primăriilor, invidia, războiul din Georgia, echipa lui Barack Obama, Michael Jackson, personaje ale vieţii cotidiene (Emil Constantinescu, Cristian Tudor Popescu, Ion Iliescu, Călin Popescu Tăriceanu ş.a.), demiterea preşedintelui, sindicatele, criza jurnalismului sau a patriotismului, limitele statului social, mineriada din 1990 etc.(6)

Alte două volume tratează cu predilecţie teme de teologie ortodoxă, insistînd pe „adîncirea şi amplificarea vocaţiei publice – deci, implicit, urbane a teologiei“ (7) – sau pe „redescoperirea tonului profetic în ambientul urban al teologiei“ (8). O altă colecţie de texte aprofundează reflecţii pe marginea unor lecturi din Baruch Spinoza, Carl Schmitt, Mircea Eliade, Karl Marx sau a unor portrete de cărturari (Jaroslav Pelikan, William F. Buckley Jr. şi Andrei Pleşu) (9). Ultimele eseuri, publicate sub titlul Zeitgeist, discută despre literatura de dinainte de 1989, despre spiritul public contemporan, despre lecturi ori subiecte filozofice (10). Aşa cum arătam mai sus, scrierile sale sînt onorabile, dar nu şi dovezi – fie şi superficiale – pentru a putea ghida numirea în calitatea de director ştiinţific la un centru specializat în studierea dictaturii comuniste. În plus, textele sale nu dovedesc faptul că domnul Neamţu ar fi călcat în vreo arhivă a vechiului regim. Personal, nu l-am auzit să insiste pe deschiderea arhivelor (altele decît ANR sau CNSAS) ori pe temele sensibile precum intersecţia ofiţerilor din structurile represive cu justiţia actuală.

Despre diletanţi

Lica Gheorghiu s-a simţit foarte bine în tribalizarea tăcută a comunismului românesc atîta vreme cît tatăl său a fost în viaţă. A fost însă şi o victimă a intrigii şi a secretomaniei de sectă ideologică. De pildă, a plătit scump relaţia cu medicul ieşean Gheorghe Plăcinţeanu, pe care l-a întîlnit la o petrecere, în 1958. Autoritarul său părinte nu l-a uitat pe medic, care ar fi refuzat să-i trateze mama la Bîrlad. S-a răzbunat cum doar un stalinist o putea face: l-a aruncat în închisoarea Rîmnicu Sărat, unde a şi murit, în 1961 (11).

Lica a trecut şi peste drama sa personală în schimbul unei cariere din ce în ce mai însorite. Mai marii cinematografiei îi propuneau roluri atrăgătoare, o încurajau necontenit. Regizori precum Liviu Ciulei, Lucian Bratu sau Mircea Drăgan au întreţinut himera spirituală cu care s-a hrănit fiica diletantă a unui dictator însetat de putere şi de spectacol. La apogeul unei cariere regizate fără reflectoare, Lica a jucat în Tudor (1963) alături de George Vraca şi de Emanoil Petruţ (12). Nici premiile şi nici ofertele tentante, sumele colosale şi opulenţa nu au mai contat la moartea bătrînului tată stalinist. Toate s-au risipit într-o clipă: casa, bijuteriile, cariera, gloria (13).

„Ironia nu există acolo unde plauzibilitatea referinţei istorice lipseşte“, opina domnul Neamţu într-un eseu (14). O remarcă echitabilă dacă priveşti cum domnia sa scrie şi teoretizează virtual despre o aşa-zisă mişcare politică numită Albă ca Zăpada, în timp ce Lica Gheorghiu chiar a jucat, şi încă într-un rol principal, în Harap Alb.

Diletantismul Licăi Gheorghiu şi a altora ca ea are însă un preţ. Aşa cum spunea cineva, profesionistul uneşte, diletantul dezbină. Cariera diletantului este efemeră. Chiriaş al istoriei, el dispare cînd se schimbă gazda. Nu face casă bună cu durata lungă. Nici nu-şi doreşte asta, întrucît el vine şi pleacă. E în voiaj de carieră. Ocupă musai poziţii care îi asigură vizibilitate, acces la resurse şi un loc călduţ de hibernare. Diletantul e pătimaş, didactic, încăpăţînat, egoist, dominator, lacom şi înfumurat. Deruta sa interioară este generată de expertiza celor din jur. Nu-i poate cuprinde, nu-i poate domina din punct de vedere profesional. Nu e pe tărîmul lui. Ce nu-l avantajează, ignoră pedant. Un diletant învaţă însă repede arta diversiunii. E abil şi stăpîn pe situaţie. Nu discută despre probleme în profunzime, ci alternează cazuistica generalizatoare cu sofismul aluziv. E un fin marcator de detalii ştiute de cînd lumea. Combate sulfuros tezele caduce. Este fatalmente pe lîngă subiect.

Diletanţii nu vin de nicăieri. Ei au părinţi ideologici. Îi cultivă şi îi salvgardează aproape fizic în scenete de teatru burlesc cu fapta sau cuvîntul. Diletanţii îşi sorb idolii. Dar toate acestea se întîmplă doar în aparenţă. Părintele e doar un mijloc de a epata. După ce rolul e jucat şi piesa încheiată, diletanţii îşi găsesc alţi maeştri. De fapt, ei cultivă efemerul la nesfîrşit şi se bizuie doar pe principiul acuităţii propriului interes. În final, dispar şi diletanţii, şi taţii lor ideologici… Rămîne însă gustul amar că, în România, cariera depinde uneori de un fatal bruiaj de caracter. De tată ideologic.

––––––––––––––––

1. Mihail Neamţu – Curriculum Vitae, accesibil on-line, la adresa http://www.iiccmer.ro/ro/ despre_iiccr/structura_iiccr/mihail_neamtu/ (10 octombrie 2011).
2. Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, prefaţă de Mircea Mihăieş, traduceri de Mircea Mihăieş, Alina Ghimpu, Ioana Ploeşteanu, Diana Roţcu, Laura Sion, Editura Univers, Bucureşti, 1995, pp. 133-134.
3. Apud Stelian Tănase, Clienţii lu’ Tanti Varvara: istorii clandestine, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 321-322.
4. Mihail Neamţu, Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2009, p. 7.
5. Mihail Neamţu, Elegii conservatoare. Reflecţii est-europene despre religie şi societate, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009; Idem, Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2009.
6. Am operat doar o selecţie aleatorie.
7. Mihail Neamţu, Gramatica ortodoxiei: tradiţia după modernitate, prefaţă de Mihai Şora, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 25.
8. Mihail Neamţu, Bufniţa din dărîmături. Insomnii teologice în Romånia postcomunistă, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 9.
9. Mihail Neamţu, Povara libertăţii: antiteze, paradigme şi biografii, cuvînt înainte de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, Iaşi, 2009, passim.
10. Mihail Neamţu, Zeitgeist: tipare culturale şi conflicte ideologice, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010.
11. Dumitru Lăcătuşu, „Cazul doctorului Plăcinţeanu“, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Bucureşti, 2009, p. 295-309.
12. Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, cu o postfaţă de Cristian Vasile, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2008, p. 209.
13. Lavinia Betea, Poveşti din cartierul Primăverii, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010, p. 13-42.
14. Mihail Neamţu, Elegii conservatoare, ed. cit., p. 149.

Un film antipatic…

Liviu Tofan — Sun, 09 Oct 2011 06:34:34 +0000

Andrei Pleșu în Dilema Veche nr. 399

Acum o săptămînă, Televiziunea Română a oferit publicului un film din 2008 al politologului, scenaristului şi regizorului lituanian Edvins Snore. E vorba de un documentar despre istoria sovietică din perioada anterioară anului 1941, mai precis despre stalinismul anilor ’20 -’30 şi despre strînsa colaborare sovieto-germană de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Filmul e cutremurător pentru că pune în circuitul public informaţii trecute îndeobşte sub tăcere, pentru a nu leza onoarea marelui „aliat“ de la Răsărit şi efigia, de un roz triumfal, a comunismului.

Mă aşteptam la reacţii prompte în presa centrală. Filmul s-a bucurat de o bună audienţă (2,5), în condiţiile în care pe alte posturi se difuza un important meci de fotbal. Şi totuşi, pînă la ora cînd scriu acest text (duminică, 2 octombrie, la amiază), ziarele – atît de sensibile cînd e vorba de mici hîrjoneli mondene, de şutul de la Cluj al prim-ministrului, de hlizeala grotescă a liderului PP.DD şi de atîtea alte mofturi şi porcărele – tac masiv. Subiectul nu e destul de interesant şi, de altfel, filmul e antipatic: ne pune rău cu ruşii, cu Marx şi Lenin, cu nostalgiile noastre ceauşiste, cu stînga universală, cu încăpăţînatele idei fixe de care am ajuns să ne ataşăm. În mod ironic, singura publicaţie care a semnalat episodul a fost… Libertatea.

Acest tip de boicot a însoţit, de altfel, şi destinul planetar al filmului. Singura publicaţie de prestigiu care l-a aplaudat a fost The Economist. The New York Times l-a socotit cam părtinitor, cam pătimaş, cam prea colorat politic. Un istoric rus, Alexander Dyukov, a declarat că singura lui dorinţă după ce a văzut primele două treimi din film a fost să-l ucidă pe regizor şi să dea foc ambasadei lituaniene de la Moscova. Doar ţările baltice au înţeles să trateze documentarul lui Snore cu o solidară sobrietate. Ministrul Justiţiei lituanian a propus ca el să fie proiectat în şcoli, iar preşedintele lituanian l-a decorat pe autor. În rest, o precaută, tenace, tăcere. Eu însumi am văzut filmul oarecum întîmplător, pe Internet, prin amabilitatea dlui profesor Radu Ispirescu din Buzău, care mi l-a semnalat. Curînd după ce l-am văzut, am avut ocazia, la Berlin, să cer părerea cîtorva notorii istorici şi sovietologi germani şi americani. Nici unul nu auzise de The Soviet Story! Pe scurt, filmul e aproape îngropat. În cadrul unei demonstraţii furios-nostalgice a unor tineri moscoviţi, regizorul Snore a fost ars în efigie! Cam la asta se reduce, în Est şi, mai ales în restul lumii, celebra Vergangenheitsbewältigung („confruntarea cu trecutul“).

The Soviet Story poate deschide un infinit front de dezbatere. Mă voi opri doar la o scurtă reflecţie despre istorie: 1) Nu ştim istorie. Trăim, de regulă, toată viaţa, din ce-am învăţat în liceu, ceea ce, în multe cazuri, e insuficient şi manipulatoriu. Dar să zicem că e o „vină“ scuzabilă. În definitiv, nu toată lumea trebuie să se investească în cercetarea trecutului. Mai grav e că 2) Nu ştim istoria recentă, istoria de alaltăieri şi de ieri, cea care a marcat soarta bunicilor şi a părinţilor noştri. Şi pe a noastră. Cu alte cuvinte, 3) Nu ştim istoria care ne priveşte. Nu vrem să pricepem „cauzele“, sursele, limitele existenţei proprii, alcătuirea ambianţei în care ne-am format. Încă şi mai grav e că 4) Nu vrem să ştim cum s-au petrecut, de fapt, lucrurile. Trecutul e incomod. Ne poate contrazice opţiunile conjuncturale, poate infirma idiosincrasii, teze, „principii“ care ni se par mai importante decît adevărul gol-goluţ. În sfîrşit, 5) Preferăm să ne purtăm, să gîndim şi să ne exprimăm ca şi cum am şti. Pentru a ne obloji competenţa nu avem nevoie de fapte reale, de verificare, de bună-credinţă. Dimpotrivă. Le vom evita pentru a avea, în mod apodictic, dreptate. E motivul pentru care un film ca The Soviet Story e un produs antipatic, despre care e mai bine să tăcem.