Proiecte
Romana | English
Proiecte

Dosarul Hernu

Celebrul caz din Franța al “Dosarului Hernu” are rădăcini românești. IRIR se află în posesia traducerii în franceză a dosarului din arhivele Securității, obținut de DST, serviciul francez de contrainformații, în 1992. Pentru a recupera acest important document în beneficiul istoricilor, cercetătorilor și al tuturor celor interesați, IRIR îl va retraduce în limba română și îl va da publicității. Pînă atunci, să ne reamintim:

Octombrie 1996. Un articol apărut în saptaminalul L’Express declanșa în Franța un scandal național prin afirmația că Charles Hernu, fost ministru al apărării între 1981 și 1985, ar fi fost agent KGB. O teribilă umilință pentru Franța, dacă lucrurile ar fi stat, într-adevar, așa. Și o grea lovitură politică pentru partidul socialist francez, al cărui mare exponent, fostul președinte Francois Mitterrand, apărea vinovat de mușamalizarea unui caz de o gravitate maximă pentru Franța (și nu numai pentru ea) din considerente politice meschine. Persoana lui Charles Hernu, un foarte apropiat prieten și colaborator al lui Mitterrand, nu mai juca nici un rol în acel moment, el fiind decedat încă de la începutul anului 1990.

Noiembrie 1992. Directorul contra-spionajului francez (Direction de la Surveillance du Territoire - DST), Jacques Fournet, cere o întrevedere de urgență cu președintele Mitterrand. Un dosar de 88 de pagini ajunge astfel pe biroul lui Mitterrand, care ține în mîini dovada că bunul său prieten Charles Hernu, numit de el ministru al apărării, fusese agent, bine remunerat, al sovieticilor, cu numele de cod "André" – cu certitudine pînă în anul 1963, foarte probabil și după aceea; căci o asemenea “carieră”, odată începută, nu se încheie, de regulă, decît fie prin deces, fie prin (auto)deconspirare. Mai rar prin demisie.

Mitterrand declară “Dosarul Hernu” secret de stat (secret défense), crezîndu-l îngropat pentru eternitate, cum le stă bine marilor secrete. Aici ar trebui să precizăm că cele 88 de pagini pe care le frunzărise președintele Franței nu erau decît traducerea în franceză a unui dosar în limba română, provenind din străfundurile arhivei Securității. Cum a ajuns acest dosar la Paris, și de ce?

Suntem la începutul aceluiași an 1992, într-o Românie care-și zice acum democratică. Centrul de Informații Externe (CIE), serviciul de spionaj al Securității, își schimbase numele în Serviciul de Informații Externe (SIE). Noul SIE are însă ca director un vechi cadru CIE, pe nume Mihai Caraman. Un nume care, mai ales pentru francezi, spune multe (însă nu este aici locul pentru a rememora, fie și pe scurt, povestea faimoasei rețele Caraman din Franța anilor ‘60). Directorul SIE așteaptă o importantă vizită de la Paris: doi distinși reprezentanți ai DST, contra-informațiile franceze. Nu i-a invitat el, dar îi primește cu plăcere. Caraman și foștii săi adversari francezi au multe amintiri comune, plus că acum se discută ca între prieteni, n’est-ce pas? Da, se discută bine. Atît de bine, încît se hotărăște continuarea dialogului ceva mai tîrziu, la Paris, unde Caraman promite că n-o să vină cu mîna goală. Iar un domn precum Caraman se ține de cuvînt, mai ales cînd e vorba de francezi. O mică problemă se ivește totuși pe parcurs. La presiunile NATO, președintele Iliescu se vede nevoit să primenească conducerea SIE, trimițîndu-l pe Mihai Caraman la pensie. Așa se face că, în octombrie 1992, pensionarul, de-acum, Caraman este cel care întoarce vizita celor de la DST, fiind totuși primit cu toate onorurile. Căci, oricît ar fi fost el de pensionar, Caraman n-a venit – promisese doar – cu mîna goală. Avea cu el un dosar (cel puțin) despre care știa că îi va interesa pe francezi mult, mult de tot: dosarul “Hernu”.

Mitterrand nu mai era nici președinte, nu mai era nici măcar în viață, cînd izbucnește în Franța “Scandalul Hernu” prin dezvăluirile din L’Express, în octombrie 1996. Dar e în joc prestigiul Franței, orișicît, motiv pentru care linia oficială a Parisului este de a contesta autenticitatea informațiilor despre Hernu ca agent KGB. România ține isonul, susținînd că dosarul este un fals. Bucureștiul este cu musca pe căciulă: nimeni nu știuse, pînă la acea dată, că dosarul “Hernu” provenea din România prin intermediul pensionarului Caraman.

Astăzi, cunoscînd dosarul “Hernu”, putem lămuri, în sfîrșit, cîteva lucruri. De pildă, că Hernu nu a fost niciodata agent al Securității, cum s-a tot afirmat. Adevărul este că s-a încercat recrutarea lui, în 1962-1963, cînd i s-a dat și numele de cod “Dinu”. Dar tentativa a fost abandonată la dispoziția KGB-ului, în aprilie 1963. Apoi, gestul lui Caraman de a preda francezilor acest dosar nu a fost o diversiune kaghebistă, cum s-a susținut la București. Ideea diversiunii nu are nici o noimă. Cît privește autenticitatea materialului, ajunge să menționăm următoarea afirmație a lui Jacques Fournet, șef al DST pînă în 1993: “Nu există nici un dubiu privind autenticitatea materialului din dosarul românesc” (“Intelligence” nr. 91, 11 ianuarie 1999).

Cum se explică gestul lui Caraman? Ar fi util să ne amintim că, în 1992, nu mai exista în Europa nici un regim comunist, și nici măcar Uniunea Sovietică nu mai exista. Pedigriul comunisto-kaghebist nu mai prezenta nici o perspectivă. Contactul cu DST-ul era, pentru cel despre care se spunea că ar fi colonel KGB, ultima șansă de a se reabilita, într-un fel sau altul. Și avea cum, într-un fel sau altul. Spuneam că serviciul francez de contra-informații trimisese la București doi reprezentanți de marcă pentru întîlnirea cu Mihai Caraman. Cei doi nu veneau pentru vreun moft, sau pentru a vedea cum se mai ține bătrînul spion la un sfert de veac de la aventurile sale pariziene. Raymond Nart, nimeni altul decît directorul adjunct al DST, o somitate a contra-spionajului francez, și colonelul Philippe Rondot, expert în probleme arabe, aveau lucruri mai bune de făcut, sau de lămurit. Întîmplător, Rondot era cel care se afla pe urmele teroristului Carlos Șacalul încă din anul 1976, și chiar avea să-l captureze la doi ani după întîlnirea cu Caraman, în 1994, în Sudan. Avînd în vederea colaborarea deosebit de strînsă dintre Securitate/CIE și teroristul Carlos în anii 1980-84, interesul lui Rondot pare destul de clar. În ceea ce-l priveste pe Raymond Nart, este posibil că misiunea sa să fi constat în verificarea unei informații care provoca coșmaruri la Paris de vreo 10 ani, adică din 1981-82. O informație despre ministrul apărării (la acea vreme) Charles Hernu, numit și “André”, numit și “Dinu”…

Situația "de coșmar" arăta așa: ministrul apărării, adică deținătorul celor mai sensibile secrete militare, bașca cel care răspunde de serviciul de informații externe (DGSE), adică de spionajul francez, este – probabil – agent sovietic. Serviciul de contraspionj francez (DST) deține această informație, dar verificarea ei este extrem de dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Deci, ministrul apărării este bine mersi în funcție și nu-l deranjează nimeni, pentru că nu există probe. Dacă informația este inexactă, totul e în regulă. Ce te faci însă, dacă informația este corectă? Lași un spion sovietic să-și vadă liniștit de treabă în funcția de ministru al apărării? Asta e mai mult decît un coșmar, e o catastrofă națională. Ce-i de făcut?

Se concepe un scenariu, de pildă. Se lucrează misanscena. Apoi, se distribuie rolurile. Actorii se vor interpreta pe ei înșiși. Și iar avem de-a face cu români: Paul Goma, Virgil Tănase și Matei Pavel Haiducu. Doi scriitori și opozanți ai regimului Ceaușescu, împreună cu un spion al Securității/CIE. Este vorba despre fabuloasa “Afacere Tănase-Haiducu”.

Matei Pavel Haiducu este un “ilegal” al spionajului român, aflat în Franța din 1975 – o cîrtiță, cum se mai spune. A cerut azil politic, apoi a obținut cetățenia franceză. S-a însurat cu o franțuzoaică, a făcut un copil. Lucrează la o firmă din domeniul tehnologiei, vinde instalații. Pe lîngă asta, mai rezolvă una, alta, pentru Securitate. Pînă la începutul anului 1982, cînd, aflat la București “cu afaceri”, primește din partea generalul Nicolae Pleșiță, șeful CIE, o misiune specială - cu precizarea că „i-ar face așa o plăcere tovarășului Ceaușescu”: asasinarea lui Virgil Tănase și a lui Paul Goma.

Virgil Tănase tocmai publicase, în revista pariziană Actuel, un articol deosebit de acid despre regimul Ceaușescu și cultul personalității, intitulat „Majestatea sa Ceaușescu Întîiul, Rege Comunist”. Pe “tovarășu’ și tovarășa”, textul pare să-i fi iritat peste măsură. Goma, la rîndul său, era un caz încă „nerezolvat” după eșecul tentativei cu coletul capcană (3 februarie 1981), și era oricum un vechi client al Securității și al lui Pleșiță personal. Iar “plăcerea tovarășului Ceaușescu” nu se discută, se execută.

Cu inteligența-i proverbială, Pleșiță l-a ales pentru această misiune pe Haiducu ca om de maximă încredere. Nimic mai logic decît ca, odată revenit la Paris, Haiducu, de mai multă vreme agent dublu al francezilor, să le spună acestora totul. DST-ul îi pune în temă pe Goma și Tănase, și obtine sprijinul lor pentru a întinde Securității o capcană. Goma se lasă mai greu, dar afirmația francezilor că “este o chestiune de viață sau moarte” îl face să accepte totuși acest scenariu considerat de el foarte neinspirat. [vezi “Soldatul Cîinelui”, de Paul Goma] Haiducu este pus să-și joace rolul atribuit de Pleșiță. Actul I, 18 mai, Hotel Concorde Lafayette din Paris: pentru eventuali “observatori” ai Securității se alege o ocazie publică, o receptie unde se înscenează otrăvirea lui Goma, “salvat” de neîndemînarea unui ziarist (de fapt un agent francez) care îi răstoarnă “din greșeală” paharul în care Haiducu tocmai pusese chipurile pilula de otravă. Actul II, 20 mai, Strada pariziană: ziua în amiaza mare, Virgil Tănase este luat pe sus de două gorile și vîrît cu forța într-o mașină care demareaza în trombă. Trecătorii nu știu dacă se filmează sau e pe bune. Poliția franceză se alertează; dar Tănase dispăruse, și rămine bun dispărut.

Mediile franceze trateaza “Afacerea Tănase”, cum au numit-o, insistent și în detaliu. Militanții pentru drepturile omului dau imediat vina pe Ceaușescu și Securitate pentru răpirea lui Tănase. Pe 9 iunie, la o conferință de presă, președintele Franței, Francois Mitterrand, ține să avertizeze asupra consecințelor privind relațiile dintre țara sa și România în “ipoteza tragică” în care Virgil Tănase nu ar reapărea viu și nevătămat. Implicarea ostentativă a președintelui Mitterrand în aceasta afacere provoacă stupefacție, ținînd seama de conotațiile politice grave ale afirmației sale. Cîteva săptămîni mai tîrziu, Mitterrand plusează: vizita pe care urma să o faca la București în luna septembrie este amînată sine die. Pentru prima oară, Ceaușescu se vede sfidat de o asemenea manieră. Prestigiul sau “de export” primește o grea lovitură.

[Nu vom dezvălui aici mai mult despre Afacerea Tănase-Haiducu. Veți afla din cartea și din filmul despre această afacere cum și de ce se intersectează ea cu “Cazul Hernu”]

Flashback. La foarte scurt timp după numirea lui Hernu ca ministru al apărării (mai 1981), în “Centrala” de la București, U.M. 0199 – unitatea care se ocupa cu spionajul în Europa occidentală - redactează o sinteză (Strict Secret) pe baza materialului existent la Securitate: istoria lui Hernu de informator al KGB pînă în 1963 (cu numele de cod "André"), plus tentativa românilor de a-l racola (cu numele de cod "Dinu"), stopată de sovietici în aprilie 1963. Deocamdată, nimic nou. Dar, cîteva luni mai tîrziu, mai exact la 4 septembrie 1981, CIE devine ceva mai precis: “Strict secret de importanță deosebită. Exemplar unic. Deținem date din care rezultă că Charles Hernu, actualul ministru al apărării al Franței, este în atenția serviciului de informații sovietic… Raportăm că au fost luate măsuri pentru a cunoaște activitățile pe care Charles Hernu le exercită în funcția pe care o deține, și ce influență are în planul orientării politicii externe a Franței, inclusiv în raport cu țara noastră, prin prisma legăturilor pe care le întreține cu serviciul de informații sovietic”. Apoi, încă o NOTĂ: “Deținem informații din care rezultă că Charles Hernu, actualul ministru al apărării al Franței, este în relații cu serviciul de informații sovietic… Avînd în vedere trecutul politic al lui Charles Hernu, cercul său de prieteni, și relațiile sale cu sovieticii, s-au hotărit măsuri operaționale pentru adîncirea cunoștințelor noastre privind activitățile ministrului apărării și influența pe care o exercită privind orientarea politicii interne și externe a guvernului francez. Raportăm că măsurile inițiate vizează cu precădere eventualele implicații ale acțiunilor de culise ale lui Charles Hernu privind relațiile bilaterale francezo-romane, precum și relațiile pe care le întreținem cu serviciul de informații sovietic”.

Hernu, omul Moscovei! Deci, un pericol pentru România. La atît să se fi redus poziția Securității față de Hernu? Nu, și asta o știm din două surse. Una dintre ele este chiar CIE: imediat după decesul lui Hernu (ianuarie 1990), un Raport Strict Secret propune “radierea lui DINU și clasarea în arhivă sub numărul 115”. Nu înainte de a preciza însă, autocritic, că “nu am putut crea condițiile pentru reluarea contactului și personalizarea lui”. Cu alte cuvinte, nu au putut, dar au vrut. Ba chiar au încercat. A doua sursă care ne confirmă asta este Haiducu însuși. Într-o declarație făcută în 1996, în toiul scandalului Hernu, Haiducu afirmă că el a fost cel care a primit misiunea de a se apropia de Hernu și de a-l reactiva - un fel de finalizare tîrzie a planului din 1963, cel stopat de sovietici. A încercat, dar s-a dovedit prea dificil, și periculos, să-l abordeze pe ditamai ministrul apărării. Haiducu adaugă: “am informat DST-ul despre asta atunci cînd am trecut de partea Franței”. Evident că a făcut-o, era doar principala lui monedă de schimb în raportul cu francezii, era informația majoră care avea să-i asigure aprecierea de care avea nevoie pentru a fi protejat și răsplătit de francezi.

………………………………………………………………………………………………….

Deznodămîntul parizian al “afacerii Tănase-Haiducu”, din 31 august 1982, a avut de-a face, evident, cu Haiducu, Tănase și Goma. Deznodămîntul bucureștean al acestei afaceri se producea o zi mai tîrziu, la 1. septembrie, și avea de-a face cu… Hernu. Lui Ceaușescu i se prezenta o NOTĂ (nr. 00069427) scrisa de mîna (gen scriere tehnică), cu litere mari: “Strict Secret de Importanță Deosebită. Exemplar unic… Din poziția de ministru al apărării și avînd în vedere și legăturile sale cu Gaston Deferre – ministrul de interne - ce are în subordine principalul organ de contraspionaj intern (D.S.T.), Charles Hernu manevrează activitatea serviciilor speciale franceze spre unele acțiuni provocatoare la adresa Republicii Socialiste România… André mai lucrează cu organele K.G.B.”.

Nici o vorbă despre Haiducu, Tănase, Goma și catastrofa mediatică – pentru regimul Ceaușescu – de la Paris. Pentru uriașa gafă comisă de el ca șef al CIE, Pleșiță găsește o explicație aiuritoare: este o manevră anti-românească a agentului KGB Charles Hernu. La Ceaușescu, un asemenea argument ține întotdeauna. Și ce urmează?

Urmează un final demn de Securitatea lui Ceaușescu: șantajul în stil mafiot. La 6 septembrie 1982, sub numarul 0069530, CIE redactează următorul script pentru “reluarea contactului cu André”. Textul vine ca din partea lui Gheorghe Ionescu, agentul care intenționase, în 1962, să-l recruteze pe Hernu pentru Securitate:

“Domnule ministru, sunt o veche cunoștință a dumneavoastră de acum 20 de ani, cînd eram dipomat la ambasada româna de la Paris, iar dumneavoastra lucrați la serviciul de presă al Centrului Național de Comerț Exterior al Ministerului Afacerilor Externe, și erați președintele Clubului Jacobinilor. Am deosebita plăcere de a vă saluta în calitatea dumneavoastră, și mă bucur de promovarea dumneavoastră, de altfel previzibilă. Vă felicit din inimă, deși regret că nu am posibilitatea de a vă întîlni personal, în loc să vorbim la telefon. Dar noi, în România, avem un proverb: mai bine mai tîrziu, decît niciodată.
Îmi amintesc cu plăcere de discuțiile interesante pe care obișnuiam să le purtăm la restaurantul Carton, de previziunile dumneavoastră politice confirmate de evenimente ulterioare. De fapt, am avut numeroase ocazii de a discuta cu o cunoștință comună, colegul meu bulgar Vinogradov, despre dumneavoastră… la fel ca și cu un alt coleg, de la ambasada Uniunii Sovietice…
Domnule ministru, în virtutea relațiilor amicale pe care le-am avut în tinerețe, cunoscînd opiniile dumneavoastră politice și faptul că sunteți un adept al menținerii relațiilor de prietenie cu România, îmi permit să vă adresez rugămintea de a face tot ce vă stă în putere – ținînd seama de poziția pe care o dețineți în prezent în politica și în structurile statului – pentru a pune capăt acestei campanii de provocări privind “afacerea Virgil Tănase”. Sunt convins că aceasta ar fi soluția cea mai inteligentă la care veți putea recurge. Am garantat că, la rugamintea mea, veți înțelege necesitatea de a interveni în interesul relațiilor româno-franceze. Nu am fost de acord ca partea româna să se foloseasca de unele elemente și să facă publice anumite aspecte, nu mi-ar plăcea așa ceva. Sunt sigur că înțelegeți la ce mă refer…”
.

Adică: domnu’ Hernu, sau ai matale grijă să nu se mai vorbească de afacerea Tănase, sau te dăm în gît.

Dosarul Hernu nu ne spune dacă șantajul a fost realmente pus în practică. Dacă a fost, atunci Securitatea a comis încă o mare gafă politică în relația cu Franța: Hernu nu ar fi avut, oricum, nici un fel de mijloace de a pune botniță presei, cum gîndea Pleșiță cu mintea lui de securist dîmbovițean care lua scriitorii la pumni. Probabil că Hernu l-a convins pe prietenul său Mitterrand că relația lui de tinerețe cu KGB-ul a fost doar un episod pasager, fără prea mare semnificație; și, la urma urmei, de înțeles: vremuri grele, bani puțini, femeile și băutura scumpe, deh, ale tinereții valuri.

[înapoi]